”Piesă pentru frate și soră” – despre tristețea care l-a ucis pe Tennessee Williams
”Menajeria de sticlă”, ”Un tramvai numit dorință”, ”Noaptea iguanei”, ”Vacanța romană a doamnei Stone”, ”Dulcea pasăre a tinereții”, ”Pisica pe acoperișul fierbinte”, ”Camino Real”, ”Orfeu în Infern” sunt doar câteva dintre titlurile care l-au propulsat pe Tennessee Williams pe culmile gloriei. Numitorul comun al tuturor pieselor, prozelor și poemelor sale: tristețea. O tristețe adâncă, devoratoare. Textul montat de Iris Spiridon la Naționalul bucureștean (în cadrul programului 9G la TNB), ”Piesă pentru frate și soră”, a fost scris în ultima parte a carierei dramatugului și a stârnit o anume stupefacție, pentru că aducea un alt stil, în care suprarealismul se împletea cu absurdul și cu structuralismul avant la lettre. Pentru că spectacolele programului 9G sunt creații ale noii generații de actori și regizori și se adresează, în special, noii generații de spectatori, simt nevoia să le povestesc niște lucruri pe care, poate, nu le știu, dar de care au nevoie pentru a înțelege spectacolul.
Tennessee Williams s-a născut într-o familie disfuncțională. Tatăl – bețiv și violent, mama – depresivă și isterică. Era foarte mic când difteria l-a doborât pentru o bună bucată de vreme și l-a lăsat cu o sănătate șubredă pentru toată viața. A avut un frate mai mic și o soră mai mare, Rose. A fost foarte apropiat de sora sa, numai că aceasta, diagnosticată cu schizofrenie, a fost supusă unei lobotomii cu urmări ireparabile și a rămas internată, pentru tot restul vieții, într-un azil de boli mintale. După câteva experiențe nefericite cu fete, Williams își acceptă homosexualitatea, o altă sursă de tristeți, căci partenerii pe care i-a iubit cel mai mult mor de timpuriu. Va muri și el, singur, într-o cameră de hotel. Unii spun că a fost o supradoză de amfetamine și barbiturice, combinate cu alcool. Alții – că a fost intoleranță la nembutal. ”Piesa pentru frate și soră” izvorăște din biografia autorului, dar nu în totalitate. În piesă, tatăl o ucide pe mamă, apoi se sinucide, lăsându-i pe cei doi copii speriați în casă. În realitate, părinții lui Williams au divorțat înainte de a fi trecut la măsuri sângeroase…
Nu se știe dacă se confirmă nici insinuarea din spectacol privind o relație incestuoasă între Williams și sora sa, Rose. Faptul că era gay declarat îmi induce un anume dubiu…
În esență, tema piesei este perfect definită de o replică dintr-o altă piesă, ”Orfeu în Infern”. Zice Val Xavier: ”Suntem condamnați la solitară detenție pe viață, în propria piele.” Cei doi frați, Felice (István Téglás) și Claire (Ioana Mărcoiu) sunt auto-sechestrați împreună, în ambele situații, dar fiecare e singur în lumea lui iluzorie. Indiferent că sunt actori într-un teatru pustiu, sau copii rămași singuri, într-o casă întunecoasă, luminată doar de floarea soarelui cu două capete, aurie, mai înaltă decât casa și, desigur, imaginară. Au fost părăsiți în ambele situații (de directorul teatrului și de părinți) și, în ambele situații, tot ce se află în exteriorul spațiului reprezintă pericole terifiante. Ioana Mărcoiu se transpune tulburător în rolul fetiței și cel al tinerei actrițe. Nebunia sticlește deja în ochii ei, chiar și atunci când micuța Rose se bucură de floarea soarelui cea minunat strălucitoare, sau când actrița Rose povestește despre admiratorul ei secret care îi aduce mereu buchete de violete. Cu un chip de o uimitoare expresivitate, Ioana Mărcoiu parcurge cu nonșalanță larga paletă de trăiri a surorii cu mințile din ce în ce mai rătăcite.
La rândul său, István Téglás mai confirmă o dată subtilitatea jocului pe care i-o știm de ceva vreme. Deși la fel de disperat și înfricoșat, Felice încearcă să-și ocrotească sora, aparent senin și calm în ipostază de băiețel, ironic spre cinic în ipostază de actor conștient de zădărnicia gestului său de a se dărui publicului. Ar mai fi de finisat un mic amănunt: poate din cauza tracului, poate din cauza efortului de a-și controla accentul, István Téglás își accelerează vorbirea, aglutinând cuvintele, astfel încât sunt momente când nu înțelegi ce spune, indiferent cât de ascuțit ți-e auzul. Mie nu mi-a plăcut nici peruca pe care trebuie s-o poarte pentru rolul din teatrul în teatru. Îmi pare cam caraghioasă. Dar e strict o chestiune de gust. În schimb, mi-a plăcut foarte tare modul în care este rezolvat regizoral finalul despre teatrul ca închisoare pentru actori, spectacolul/depresia în care te pierzi și tu, actor, și tu, spectator, lăsându-te înghițit de beznă. Numai vorbe bune și despre decorul și costumele create de Cristina Milea (minus peruca…). Per total, aplauzele au fost binemeritate.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca
Fotografia pe fond verde: Iris Spiridon