”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” la Teatrul În Culise
Joia trecută, pe un ger paralizant, m-am dat pe gheață până-n Hristo Botev, o stradă fără numere pe case, ca multe alte străzi din București. Am nimerit vila de la numărul invizibil 25, în care s-a mutat Teatrul În Culise, abia după ce am sunat-o pe draga de Vania. Apoi, totul a decurs șnur. M-am urcat în pod, am fost condusă la o masă, am comandat o cafea mică&rea, am primit exact ce am cerut, apoi a început să-mi bâzâie vocea din cap: ”Domn’e, ce seamănă picolița asta cu Maria Popovici…” Intervine vocea rațiunii: ”Picolița e mult mai înaltă (încă nu văzusem platformele…) și, în fond, ce să caute Maria printre mese?” Până la urmă, vocea rațiunii – rațiunii a pus lucrurile la punct: ”Dacă e Maria, înseamnă că ne aflăm într-o convenție. S-o respectăm.” Așa că mi-am văzut de cafeaua mică și letală, până când picolița a început să țipe nervoasă că e prea multă gălăgie, că ne holbăm la ea ca proștii, că o batjocorim pe la spate, că noaptea se prăbușește mai repede, că fumătorii fumează la nefumători…
M-am prins. E Maria Popovici care interpretează rolul chelneriței obosite din piesa lui Matei Vișniec, ”Nota de plată mecanică”. Cu nerv și umor, așa cum ne-a obișnuit de ceva vreme, actrița ne învăluie în monologul metaforă, până la finalul cu ”Cine a cerut nota de plată? (…) A venit judecata de apoi, am să vă fac socoteala pe loc (…) Iată și nota de plată… Paraziți nemernici ce sunteți… Găuri cosmice ce sunteți… Ați vrut să plătiți, hai, plătiți…” Fisa îmi cade zdrăngănind puternic. Înainte de începerea spectacolului, Maria i-a transmis băiatului care mi-a adus cafeaua: ”Doamna vrea nota de plată!” Îmi iau în serios rolul de parazit nemernic și gaură cosmică și urmăresc mai departe spectacolul. Cu tot mai mare încântare.
Regizorul Cristian Bajora a adunat sub basca ”Imaginează-ți că ești Dumnezeu” câteva piese scurte de-ale lui Matei Vișniec. Selecție inspirată și perfect plasată în spațiul din podul Copper’s Pub. Cu o distribuție care și-a asumat personajele în mod exemplar și un eșafodaj caleidoscopic al poveștilor impecabil înlănțuit. Temele ne sunt bine cunoscute: aspirația Estului către Vest și către America, țara câinilor cu covrigi în coadă, sărăcia care umilește și prostituează, ”poporul fluid” care supraviețuiește acomodându-se rapid cu invadatorii, țiganul și maneaua servite turiștilor pe post de specific local… Înțelegând că ironia usturătoare a textului nu are nevoie de îngroșări, Florin Frățilă creează un doctorand de o seninătate naivă, care răspunde în tonalitate albă întrebărilor tot mai iritate ale președintelui comisiei (Ionuț Iftimiciuc). Cum dovedește doctorandul existența poporului fluid? Iată: ”Faptul că n-a lăsat nimic în urma sa este o dovadă irefutabilă a existenței sale. Idealul acestor oameni a fost, cum spuneam, unul singur: să nu fie supuși. Prețul plătit este, deci creativitate zero… și originalitate zero… cu excepția unei tulburătoare capacități de imitare. (…) Astăzi îi imită pe americani. (…) Poporul fluid despre care vorbesc s-a mondializat.” Despre ”mondializare” e vorba și în piesa următoare, ”Welcome America!”. Ioana Chelmuș nuanțează riguros, păstrând cu grijă distanța față de granița șarjei, un personaj ambivalent: pe de o parte, e mama unui bebeluș bolnav, îngrijt de un tată nu prea priceput, pe de altă parte e prostituata care încearcă să facă bani, vânzându-se soldaților americani și visând că, printre ei, va fi și un Făt Frumos care o va duce în America. Tenta tragicomică a prostituatei Cristina este bine potențată de comicul total al proxenetului Costică, disperat să-și vândă marfa (Ionuț Iftimiciuc). Ștefan Nistor pune corect în pagină metafora frontierei care nu mai e bună decât că te ușurezi pe ea și investește emoție autentică în bătrânul orb, veteran de război, a cărui singură bucurie este să asculte cum trece un tren de lux, imaginându-și interiorul lui. Iar trenul de lux, venit din Occident, trebuie primit în Balkania cum se cuvine!
Regizorul isteric (Ionuț Iftimiciuc) organizează o nuntă cu specific local, ”o scenă folclorică viscerală în stil Kusturica”. La întrebarea timidă ”De ce, când trenul ajunge în Balcani, trebuie să fie întâmpinat de un grup de țigani?”, regizorul răspunde răstit: ”Ce, bă, ești rasist?” Maria Popovici e minunată în rolul miresei. Dacă în ipostază de chelneriță evolua pe note înalte, energice, de data asta e deconcertată, pare să nu înțeleagă nimic din ce se întâmplă iar expresiile de nelămurire, încordare, uimire se succed pe chipul ei în modul cel mai natural. La fel de convingător este Alexandru Minculescu, în toate rolurile pe care le întruchipează: paznicul, iubitul fiicei bătrânului orb, ginere la nunta țigănească. Dacă la ”Dansul buricului” s-a râs pe rupte, ”România, free country” a stârnit hohote și mai mari. Florin Frățilă e manelistul care conversează cu americanul ecologist (Ștefan Nistor), acesta din urmă călătorind în jurul lumii fără să aibă vreun ban în buzunar. Cum se leagă un dialog între doi oameni care nu au o limbă comună, veți afla mergând să vedeți spectacolul (găsiți programul pe site-ul teatrului În Culise). De altfel, merită să le vedeți toate spectacolele, pentru că sunt create din pură iubire, cu bani puțini spre deloc, de niște artiști kamikaze, dispuși să moară cu teatrul de gât. De-asta îi iubesc eu pe cei care joacă underground. Iubiți-i și voi, că merită.
Gabriela Hurezean
Fotografii: Vania Pierșinaru