Istorii de inimă neagră cu melodii de inimă albastră
Sper că omnibusul ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” va rămâne suficient de mult în sălile de cinema, pentru ca toată lumea să-l poată vedea. La noi, scurtmetrajele au o soartă vitregă. Cei răspunzători de asta nu prea le vor în cinematografe pentru că nu li se par comerciale. O concepție pe cât de greșită, pe atât de păguboasă. Pentru că, la noi – ca și în alte țări –, se produc scurt și mediu metraje de cea mai bună calitate și, în orice caz, mult mai bune decât majoritatea lungmetrajelor de categorie pană, care ne infectează marile ecrane. În ”Scurt/4: Istorii de inimă neagră” ni se povestesc laconic (poate că tocmai în asta constă cea mai importantă calitate a lor) patru istorioare pe cât de familiare, pe atât de captivante.
De prima poveste, ”O lume nouă”, mă leagă un fel de grad de rudenie. Am asistat pas cu pas, chiar dacă de la distanță, la nașterea filmului. Asta, pentru că unul dintre creatorii și producătorii lui, Toma Peiu, știe cum se face un PR eficient. Și cum trebuie să lupți, ca un balaur, pentru a materializa ceea ce ți-ai propus. A rezultat ceva întru totul aplaudabil. Scenariul scris de Toma Peiu este inspirat din lunga bejenie pe care emigranții români au urmat-o în căutarea visului american. În Pennsylvania anului 1908 sosește Ana (Olimpia Melinte), nerăbdătoare să-și revadă soțul pentru a-i da vestea cea bună: vor avea un copil. Olimpia Melinte transmite emoționant toate stările prin care trece tânăra: emoția în fața necunoscutului, bucuria posibilei regăsiri, curiozitatea, șocul, durerea… Florin Penișoară este Petru, cumnatul Anei, cel care o întâmpină la sosire, probabil, iubind-o în taină și străduindu-se să-i dea o veste tragică, fără s-o rănească prea tare. Tăcerea grea și exprimarea monosilabică ale lui Petru contrastează sugestiv cu gureșenia Anei, nerăbdătoare să povestească despre călătorie. Filmul este regizat cu mână sigură de Luiza Pârvu (masterand la New York University Tisch School of The Arts) și atestă o bună cunoaștere a celor mai eficiente mijloace de expresie cinematografică. Cu cât limbajul este mai simplu, mai auster, cu atât impactul este mai puternic. De subliniat rafinamentul cu care este redată atmosfera de epocă: totul pare decupat din vechi fotografii sepia (imaginea: Shan Jin), fiecare obiect, fiecare veșmânt păstrează cu autenticitate specificul acelor timpuri. Cele 23 de minute, cât durează filmul, conțin viață și poveste cât pentru un serial. Mai jos, cântecul de pe genericul final:
”Trece și prin perete” durează doar 17 minute și i-a adus regizorului Radu Jude (care a scris și scenariul) o mențiune specială la Quinzaine des realisateurs, Cannes, 2014. E doar un început, pentru că Jude ia premiile cum respiră. Cel mai recent lungmetraj al său, ”Toată lumea din familia noastră”, a adunat atât de multe premii naționale și internaționale, încât le-am și pierdut șirul. Acum, ca și atunci, o mare parte din succes i se datorează unei fetițe minune, Sofia Nicolaescu. În ”Trece și prin perete” este nepoțica lăsată de părinți în grija bunicului. În apartamentul vecin e privegheat un tânăr care s-a sinucis în urma unei decepții amoroase. Copila este din ce în ce mai îngrozită de moarte, de bocetele care se aud de dincolo. Nu va gasi cine stie ce consolare la cei doi bătrâni care joacă table, nici la Chioru, amicul nevăzător al bunicului, venit și el la o tablă și-un pahar.
Remarcabil în acest film este modul în care suntem puși să privim prin ochii copilului (imaginea: Marius Panduru), din ce în ce mai înfricoșat de grozăviile înșirate de cei trei. Pe adulții care trăncănesc aproape că nici nu-i vedem, se vede doar ușa deschisă prin care vorbele ajung la fetiță. Cum spuneam, Sofia Nicolaescu duce greul filmului cu nonșalanța unei deja experimentate actrițe, dar o urmează îndeaproape Gabriel Spahiu, într-un rol mic dar percutant și nu lipsit de haz. Producătorul filmului, Ada Solomon, definește cu exactitate mica bijuterie a lui Jude: ”E cineva care nu își amintește de fricile copilăriei? Trece și prin perete ne întoarce în timp și ne arată cât de departe sunt oamenii mari de noi, copiii, chiar și atunci când ne iubesc necondiționat. Filmul lui Radu este, în fond, un thriller neconvențional, un alt fel de a aduce în fața publicului opera lui A.P. Cehov.”
Trei megastaruri ale filmului autohton, Andi Vasluianu, Șerban Pavlu și Dorian Boguță, pun mână de la mână pentru a ne încrusta în memorie toate cele 18 minute ale filmului ”Kowalski”. Vasluianu zice că acesta a fost cel mai greu rol din cariera lui, noroc că a avut parteneri de excepție, în care a găsit un sprijin. Ne aflăm într-un colț mai retras al unui pub, vineri seara. Din sala de alături se aude zarva unei petreceri. Kopalski (Andi Vasluianu) este exponentul disprețului universal, face pe durul cu toată lumea. Îl tratează de sus pe prietenul lui, un rus a cărui meserie este, probabil, aceea de raket sau ceva asemănător (Dorian Boguță) și o torturează cu țâfne și obrăznicii pe chelnerița Natalia (Rodica Lazăr). Odată cu sosirea lui Kowalski (Șerban Pavlu) învârtoșarea lui Kopalski se dezumflă fâsâind. Celălalt își vrea înapoi banii împrumutați că de nu: ”O să-și petreci Crăciunul cu Sărbătoritul în persoană, maxim!”. Minunată imaginea lui Andrei Butică, o penumbră rembrandtiană care învăluie personajele. Fără cusur interpretarea celor trei actori. Deși nu deține rolul principal, Dorian Boguță (Kaminski) mi-a plăcut cel mai mult, pentru că izbutește să exprime foarte mult prin gesturi mărunte: o privire, o tăcere, o încremenire…
Unii ar putea să nici nu înțeleagă puținele replici pe care le rostește în limba rusă, dar este adorabil, de pildă, modul în care mănâncă pastele lui Kopalski în timp ce acesta este amenințat cu moartea de Kowalski. De altfel, ultimul cuvânt va fi tot al lui. În calitate de scenarist și regizor, Andrei Crețulescu propune o reușită parabolă despre roata care se învârtește implacabil, fapt apreciat și de juriul Festivalului de Film de la Zagreb, care i-a acordat premiul pentru cel mai bun scurtmetraj. Sigur, se vede cu ochiul liber influența stilistică a lui Florin Piersic Jr (în urmă cu trei ani, Andrei Crețulescu a fost producătorul acestuia la ”Killing Time”). Dar o influență bună nu poate fi decât salutară.
”Să mori din dragoste rănită”, scurtmetrajul Iuliei Rugină, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Oana Răsuceanu și Ana Agopian, este tot un fel de metaforă în cheie onirico-pișcătoare. Doi fani ai Angelei Similea (se numeau angeliști…) sunt singuri și deprimați și vor să se sinucidă. El, cu venele tăiate pe lung, în cadă. Ea, aruncându-se de la fereastră. Se dovedește că nici cei care apar providențial, să-i salveze în ultima clipă, nu sunt de natură să le spulbere singurătatea. Viețile lor sunt în mâinile divei care cântă, parcă special pentru ei, șlagărul ”Să mori din dragoste rănită”. Angela Similea este singura celebritate care are un rol în acest film, restul distribuției fiind alcătuit din nume mai puțin cunoscute marelui public: Adina Ștețcu, Paul Radu, Dragoș Sora, Eugen Matei Lumezianu, Ana Maria Bostan, Andreea Scrădeanu, Georgiana Stanciu, Ruxandra Șerban, Octavian Barbu. Tineri și nepervertiți de manierisme teatrale, toți își joacă rolurile ireproșabil, aducând filmului ”mirodeniile” care dau savoare: umor, romantism, ironie, vibrație. Finalul – apoteotic! – atestă o serioasă ucenicie a Iuliei Rugină la ”școala” lui Woody Allen. Cum de a acceptat Angela Similea – cunoscută pentru circumspecția dusă la extreme cu care își ocrotește imaginea – să joace rolul din acest film, rămâne un mister total. Mergeți să-l vedeți și o să înțelegeți de ce îmi pun această întrebare.
Gabriela Hurezean
;