Premieră la TAB: Constantin Cojocaru ”cântă” aria cea mare în ”Moartea pentru patrie”
Piesa lui Mihai Ignat, ”Moartea pentru patrie”, este inspirată din viața într-un bloc universal valabil. Ciorovăiala pe tema locului de parcare, vecinul cu bormașina care te isterizează noaptea, liftul stricat – sursă de revelații mai mult sau mai puțin plăcute, caca de cățel pe aleea dintre blocuri, bătrânelul senil care poate arunca oricând blocul în aer… Sună familiar, nu-i așa? La fel de familiari sunt și locatarii blocului din spectacolul montat de Alexandru Maftei pe mica scenă a Teatrului de Artă din București.
Deși ar fi trebuit să mă aștept, doar îl văzusem scăpărând în atâtea alte roluri, Costantin Cojocaru m-a uimit și de astă dată prin fascinanta sa versatilitate, prin forța cu care transmite trăirile personajului, prin capacitatea sa de a traversa în fracțiuni de secundă calea sinuoasă de la plâns la râs. În ”Moartea pentru patrie” este nenea Valerică, un nonagenar, veteran de război, decorat și pe jumătate senil. Merge atât de încet, încât nu apucă niciodată să afle cine a sunat la ușă sau la telefon, iar spre baie pornește când încă ”nu-l taie”, pentru a ajunge la timp. Bătrânul își petrece timpul citind ziare de scandal (vechi) și conversând laconic cu vecina Eugenia, cea care îi face cumpărăturile și îi gătește.
În monotonia vieții lui erupe nepotul din Canada, Bogdan, pe care, uneori, îl recunoaște, alteori, cu mintea împâclită, îl consideră un escroc venit să-i fure apartamentul. Tulburătoare demnitatea cu care fostul erou din tranșeele celui de-al II-lea Război Mondial încearcă să-și ascundă ruina fizică. Nepotul Bogdan, foarte bine nuanțat de George Constantinescu, este tânărul tipic al zilelor de azi. Rămas singur, după ce părinții i-au murit într-un accident, se întoarce în țara natală pentru că nu are unde să se ducă. Prezintă doza de cinism a majorității tinerilor pentru care viitorul e pierdut în negură, dar și infima speranță care îi permite să iubească și să supraviețuiască într-o lume guvernată de legea junglei.
Ruxandra Hule este Alina, adolescenta nonconformistă cu care își împarte tristețile și dezamăgirile și iubirea. Tânăra actriță își dozează cu pricepere mijloacele de expresie, astfel încât partitura destul de simplistă care i-a revenit să câștige niște prețioase valențe cromatice. Alina este fiica unui cuplu clasic: mama, în interpretarea subtilă a Danei Voicu, pare total zen. Deși muncește ca o sclavă la fabrică, acasă și pentru a-l ajuta pe bietul nea Valerică, Eugenia nu-și pierde seninătatea caldă și nu se revoltă zgomotos nici măcar după ce află că bărbatul ei o înșeală cu o blondă din bloc. Marcel, soțul adulterin, este interpretat de Lucian Ifrim cu toate ”ingredientele” de rigoare: drăgăstos și pasional cu amanta, egoist, necioplit, lipsit de înțelegere și agresiv cu toți ceilalți.
Într-un articol, cineva îi reproșa Paulei Chirilă că nu are prea mare lucru de făcut în rolul amantei. Mie mi s-a părut că, dimpotrivă, are de jucat un rol foarte greu, tocmai pentru că presupune mult mesaj de transmis în absența cuvintelor. Blonda Cristina așteaptă în umbră, așteaptă la infinit. Dincolo de aparența femeii ușoare, e cât se poate de tristă și deloc împăcată cu statutul de amantă. Foarte bine articulată e și starea de tensiune pe care aceasta o trăiește în stația de autobuz, când Eugenia încearcă să încropească o conversație așa, ca între vecine.
Totul în acest spectacol produs de Teatrul de Artă în parteneriat cu ARCUB (Programul București 555) este cizelat cu grijă, de la decorul simplu, dar expresiv și costumele create de Vali Ighigheanu, la invitația incitantă, de la ritmul care se întețește cu exactitate farmaceutică, la sincronizarea perfectă dintre actorii care dispar și apar în și din spatele scenei. ”Moartea pentru patrie” seamănă cu un spectacol de operă în care toată lumea cântă bine, iar Constantin Cojocaru interpretează aria cea mare, să zicem ”Nessun dorma”. De dormit, unii vor dormi. Definitiv. Rămâne să descoperiți singuri cine moare și pentru care patrie.
Gabriela Hurezean