Premieră la TNB: ”Butoiul cu pulbere” sau Matrioșka întoarsă pe dos
Pot să spun de la început că acest spectacol mi-a plăcut foarte tare. Mai întâi, pentru că are acel tip de mesaj și acel tip de umor negru care se asortează pe deplin cu trăirile mele și cu felul meu de a gândi. Cel mai în vogă dramaturg din Macedonia, Dejan Dukovski, care a trecut cu bine granițele țării sale, ajungând să fie aplaudat peste mări și țări, ne propune o piesă despre alienarea generată de lumea în care aspirațiile înalte au murit, despre violența care naște violență, despre peștele și mai mare, care va mânca peștele mare care a mâncat peștele mai mic. A ales titlul ”Butoiul cu pulbere” pentru că Churchill a numit așa zona Balcanilor. Dar ceea ce demonstrează textul foarte bine scris de Dukovski este valabil pentru întreg mapamondul, nu doar pentru Balcani.
Bun cunoscător al tehnicii insolitării, Dukovski își scrie textul ca și cum ar lua un șir de Matrioșe și le-ar întoarce pe dos: din Matrioșka mică iese una mai mare, din cea mai mare – una și mai mare și tot așa, până la ultima, apocaliptică. Doar că în loc de Matrioșe sunt oameni care se bestializează progresiv, astfel încât o agresiune inițială se prelungește în altă agresiune, mai feroce, crescând precum o epidemie de ciumă bubonică. Lucru înțeles în profunzime de regizorul Felix Alexa, care a știut cum să imprime spectacolului un crescendo susținut cu nerv, energie, subtilitate, cinism.
Să luăm, de exemplu, duetul Dimitria – Anghele. Primul – extraordinar interpretat de Răzvan Vasilescu – este un fost jandarm care, acum, e pe cale să devină legumă, în urma unei bătăi cu barosul și ranga. Are toate oasele rupte și se mai consolează, atât cât poate, cu niște bere, la cârciuma lui Anghele (Mihai Călin, interiorizat, discret) care, până la proba contrarie, pare a-l asculta cu oarecare compasiune. Proba contrarie vine însă imediat: cârciumarul îl anunță pe un ton rece, indiferent, că el a fost cel care l-a bătut după ce i-a tras un sac pe cap, pentru că și el a fost bătut cândva de jandarm. Așadar, zăbunirea cu barosul și ranga n-a fost decât răspunsul la o zăbunire anterioară, doar cu bâta, dar mai umilitoare, pentru că s-a întâmplat în fața unei fete. Simon (Marius Bodochi) îl articulează cu o sticlă-n cap pe Sveto (Andrei Finți), dar va încasa, la rândul lui, altă sticlă în cap, de la bețivul adormit pe banchetă, în tren (Marius Manole), care se trezește, totuși, pentru o clipă, atunci când Simon o asaltează cu libidinoșenii pe fata (Alexandra Poiană) din același compartiment.
Legat de sticlele astea, mă încearcă o ușoară senzație de groază. Știu că sunt făcute din zahăr și nu doare (prea tare) când iei una-n cap, dar știu și că s-a întâmplat, uneori, ca un recuziter neatent (sau leneș, sau alcoolizat, sau adormit) să ofere actorilor sticle adevărate…
Marius Manole e foarte bine ancorat în ambele roluri care i-au revenit (Andrea și Mane) dar parcă strălucește mai tare în al doilea personaj, Mane, băiatul închis în aceeași celulă cu Măciucă (Răzvan Vasilescu), sceleratul a cărui unică distracție este să-l tortureze pe băiat. Minunată, aaaaaaabsolut minunată finețea cu care Marius Manole exprimă licărul de curiozitate și, apoi, satisfacția de pe chipul băiatului chinuit, atunci când își dă seama că noul venit în celulă, Ghela (Marcelo S. Cobzariu) îl va face pe Măciucă să-și plătească toate păcatele, cu vârf și îndesat.
Ei, dar n-am să vă povestesc tot spectacolul, mai bine mergeți să-l vedeți. Ar mai fi de spus că, pendulând cu dezinvoltură între personaje diametral opuse, István Téglás este la fel de bun în rolul derbedeului psihopat Ghiore ca și în cel al sfiosului, bleg și resemnat, Kosta. Crina Semciuc e de o grație fremătătoare în Svetle, Florentina Țilea dozează corect dramatismul Evdokiei, Alexandra Poiană e și suavă, și ironică în rolul Anei, iar Victoria Dicu ne oferă, în stilul ei obișnuit, un personaj secundar, însă deosebit de important prin firescul și expresivitatea interpretării. Regizorul Felix Alexa orchestrează cu maxim rafinament acest spectacol despre lumea în care trăim, despre rolurile de victimă și călău, mereu interșanjabile, despre umorul negru cu care ne tratează viața. Remarcabil decorul creat de Andrada Chiriac, ale cărui fațete devin, prin rotire, o cârciumă, o terasă, o celulă de pușcărie, un autobuz sau un tren.
Pentru cei care n-au văzut încă spectacolul, deci nu au un caiet program, voi copia un scurt fragment din interesantul interviu pe care Anita Neagu i l-a luat lui Dejan Dukovski. Întrebat de Anita dacă e adevărat că muzele tac în timp de război și dacă arta ar putea salva omenirea, dramaturgul macedonean răspunde cu o poveste despre unul dintre cei mai mari păpușari ai lumi: ”Un domn în vârstă, Ante Hrkac, a venit de la Sarajevo la Skopje ca să ne ajute cu spectacolul nostru, ca să dea viață păpușilor noastre. Chiar atunci se declanșa războiul. Ante nu știa nimic despre asta, sau poate că nu-l interesa. El avea lumea lui. S-a întors la Sarajevo cu câteva zile înainte ca războiul să izbucnească. Ani de zile n-am mai știut nimic despre Ante. După mai mulți ani, la primul Festival MESS de după război, l-am reîntâlnit pe Ante la bufetul teatrului. Nu se schimbase deloc. Un bătrân gentleman, care nu ținuse niciodată în brațe ceva mai greu decât o marionetă. Aceeași persoană, dar cu o umbră de tristețe în ochii zâmbitori. După vreo două beri, mi-a spus: ”Știu că vrei să mă întrebi ce s-a întâmplat după ce am plecat. Ieșisem în oraș și admiram frumoșii câini de rasă care se plimbau mândri pe stradă. Războiul a început și oamenii s-au descotorosit de toate lucrurile pe care nu le considerau necesare – câini, pisici, iubiți… În zilele următoare, câinii de rasă erau deja murdari și înfometați… iar mai târziu, au început să moară pe străzi.” Numai câinii maidanezi au știut cum să supraviețuiască printre pubele, pe străzile pustii. Ante a fost mereu un câine de rasă, dar care a reușit, totuși, imposibilul – a ținut deschis un teatru de marionete la Sarajevo, în vreme de război.”
Din păcate, nu toți ”câinii de rasă” reușesc imposibilul, dar asta nu mai are legătură cu acest spectacol pe care e musai să vi-l treceți în agendă!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Tudor Predescu