Premieră la TNB: Ion Caramitru și ”An(t)onimul venețian”
A transpune pe scenă textul după care s-a făcut un film de notorietate, premiat și aclamat la timpul lui, e destul de riscant. Nu și pentru Ion Caramitru, care și-a mai măsurat virtuțile regizorale (învingând detașat…) cu ”Le dîner de cons”, filmul lui Francis Veber, transformat pe scena Teatrului Național în fulminantul ”Dineu cu proști”.
De data asta, ridică ștacheta până la ”Anonimul venețian”, filmul regizat de Enrico Mario Salerno după scenariul scris de Giuseppe Berto, cu Florinda Bolkan și Tony Musante (a murit anul trecut, fie-i țărâna ușoară). Lansat în 1970 cu mare succes, premii și fluvii de lacrimi din partea cinefililor cu ”naturelul simțitor” (un an cu bogată recoltă de lacrimi, fiindcă tot atunci a avut premiera și ”Love Story”-ul lui Arthur Hiller). Dar să nu divagăm. Mai bine descifrăm de ce e mai bun spectacolul ”coordonat și adaptat” de Ion Caramitru sub egida Centrului de Cercetare și Creație Teatrală ”Ion Sava” decât filmul pe care mulți nu l-au uitat nici până în ziua de azi. De ce spectacolul lui Caramitru se află fix la polul opus față de filmul lui Salerno, un antonim, cum ar veni. În primul rând, avem un paradox: în timp de filmul lui Salerno este de o teatralitate sufocantă, cu momente al căror patetism amintește de tragedia greacă, în spectacolul lui Ion Caramitru totul este de un firesc pe care nu-l pot numi altfel decât cinematografic. De altfel, firescul face parte din amprenta personală a acestui actor/regizor de esență rară. Lucru pe care, de obicei, reușește să-l ”împrumute” și colegilor cu care lucrează. În cazul de față, Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu. Doi actori foarte bine aleși pentru a interpreta aceste roluri.
Ilinca Goia mi-a dat senzația că, sufletește, e foarte aproape de ”Ea”, că nu-și construiește personajul matematic, la rece, ci îl trăiește profund, sfâșietor. Femeia sosește la Veneția după ce, în urmă cu opt ani, n-a mai putut suporta ”ce-i spunea și ce-i făcea” omul cu care era măritată și a fugit de acasă, luându-și copilul mic cu ea. Răspunde acum la chemarea lui, dar e tristă, furioasă și înfricoșată că i-ar putea lua băiatul. Totuși, într-un cotlon al inimii, tăinuiește iubirea nebună, devoratoare, de altă dată. Goia parcurge cu dezinvoltură o partitură extrem de grea și o face refuzând orice compromis de dragul efectelor ce transmit facil emoția. Spre deosebire de Florinda Bolkan, care țipă și bocește, ea nu devine niciodată isterică, înlocuind cearta a l’italienne cu accente de sarcasm reținut, un hohot ironic sau, pur și simplu, o elocventă încremenire.
”El” este Ioan Andrei Ionescu, muzician boem și nestăpânit, în felul lui, își iubește și azi soția (de care n-a divorțat încă), iar acum, când o revede, după opt ani, are o febrilitate nervoasă care nu prevestește nimic bun. Ioan Andrei Ionescu exprimă impecabil strădania disperată a bărbatului de a-și ascunde drama sub o mască jovială și ironică, hotărât să se joace de-a șoarecele și pisica: el, cuceritorul, ea, iar și iar sedusă. Melodrama este evitată, iar El rămâne o enigmă nedezlegată: a fost cândva odios și rămâne la fel, până la capăt? A chemat-o la el, răscolindu-i sufletul și viața, din pur egoism sau pentru că o iubește pe viață și pe moarte? Fără niciun dubiu, El în varianta Ionescu e mult mai bun decât în varianta Musante. Fericită ideea regizorului de a nu-i cere lui Ionescu să facă playback pe oboi, așa cum face Musante în film, într-un mod destul de comic. Din fericire, în spectacol se râde strict la replicile cu haz. Dar se râde puțin, pentru că povestea e tristă, iar Ea, când află cât e de tristă, lasă garda jos și redevine femeia îndrăgostită, deși știe că prețul va fi imens. Finalul este minunat, are mult mai multă plasticitate decât filmul, deși în film îți poți permite mult mai multe, din punct de vedere vizual. Exact în această idee, remarcabilă scenografia semnată de Florilena Popescu-Fărcășanu.
”Actorul trebuie să se reîntoarcă permanent la starea de școală”, spune Ion Caramitru referindu-se la acest spectacol-exercițiu. Pentru un actor bun, fiecare rol mare sau mic e ”o stare de școală”. Asta se poate observa cu ochiul liber.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Tudor Predescu