Premieră la TNB: ”Hoți” sau cum se vindecă frica de afară
Nu obișnuiesc să trag cu urechea la discuțiile celor din jur dar, când ies de la teatru în șir compact, aud fără să vreau comentariile celorlalți spectatori. După premiera Teatrului Național din București cu ”Hoții” Deei Loher, în regia lui Radu Afrim, am auzit potop de epitete și considerații. De pildă: ”Mi-a plăcut mult spectacolul, dar n-am înțeles nimic…” – susura un tânăr la urechea partenerei sale, aflată, întâmplător, foarte aproape de urechea mea. Într-adevăr, puzzle-ul ”descompus” de Loher e destul de greu de recompus dacă nu deții cheia jocului: Homo homini lupus (est). În traducere – foarte – liberă: oamenii sunt mai răi decât lupii.
Mlaștina și așteptarea
Ceea ce te cucerește de la început este forța cu care decorul (operă a Andreei Săndulescu) transmite atmosfera și, dacă respecți convenția, te include în lumea creată de Loher&Afrim. Ne aflăm în jurul unei mlaștini cotropite de cețuri, cu oameni și lupi, cu speranță și moarte. În mare parte, fostul lac a secat, dar mai are suficientă apă cât să ucidă. Toate acestea de o frumusețe acaparatoare, grație și extraordinarelor valențe ale sălii Studio. Asta ar putea aparține părții cu plăcutul din aserțiunea tânărului spectator. Partea cu neînțelesul poate să decurgă din eșafodajul complex, ridicat de Deea Loher: ”Eu nu scriu textul pentru scenă; eu scriu împotriva scenei. Dificultatea pentru regizor, dar și pentru actori, trebuie să devină din ce în ce mai mare pe măsură ce se familiarizează cu opera, altfel procesul poate deveni prea simplu.” Dar oricât s-ar opinti nemțoaica, împotriva lui Afrim nu poate să scrie, din simplul motiv că între gândirea, arta și, poate, trăirile celor doi există o afinitate evidentă. Regizorul înțelege pe de o parte, poetica Deei Loher și, pe de altă parte, așteptările publicului din România și reușește, astfel, să însceneze un produs artistic absolut fascinant. Coerent și mustind de umor. Negru. Sigur că pentru acea categorie de spectatori care înțelege prin teatru exclusiv divertisment și ”să ne râdem”, ”Hoți” e o nucă de spart dinții. Unii au clacat pe la mijlocul spectacolului și au părăsit sala, fix prin ușa pe care intrau actorii. (Ce senzație trebuie să trăiești când intri în scenă pe lângă spectatori care se precipită să iasă?)
Pentru mine, acest spectacol care durează două spre trei ore, fără pauză, a trecut (prea) repede. M-au captivat poveștile, actorii, virtuozitatea montării. ”Eu n-aș mai ieși afară și n-aș mai trăi” – spune Deea Loher prin gura lui Finn (magnific interpretat de Marius Manole care știe să vorbească atât de bine cu trupul…). Finn și sora lui, Linda (Aida Avieriței, sensibilitate fremătătoare, talent de mare viitor), chiar dacă sunt integrați social, au niște locuri de muncă, trăiesc cumva în afara societății, într-o lume care, însă, nu le poate oferi o porție prea mare de supraviețuire. E ”specială” și mama lor cu minte de copil, internată într-un azil. Actriță a Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila, Liliana Ghiță face din senila Elke un personaj antologic, de un burlesc dureros, aplaudat la scenă deschisă. De altfel, Ghiță este una dintre cele două mari revelații pe care le oferă acest spectacol.
A doua revelație este Natalia Călin. Personajul ei, Gabi, este o ardeleancă stabilită în Germania, care nu s-a lepădat nici de accentul specific, nici de filosofia de viață aferentă. Atât personajul cât și relația sa cu ”lupul” Rainer (Conrad Mericoffer) au o mega-încărcătură de umor, astfel încât patetismul înecăcios să fie înlăturat dintr-o situație realmente tragică, cum este și cea a bătrânei Elke.
Nefericire cu surâsul pe buze
Prin definiție, toate personajele din piesele Deei Loher sunt nefericite, chiar dacă suprafața surâzătoare, senină, pare să ateste altceva. Monika (Medeea Marinescu, grațioasă și subtilă) și Thomas (Mihai Călin, gradând cu mare rafinament intensitatea interpretării) sunt, în aparență, un cuplu fericit, dăruit cu un copil frumos și cuminte (Aris Bănuțoiu, dezinvolt de parcă s-ar fi născut pe scenă). El e polițist, iar ea așteaptă să fie avansată într-un post mai bine plătit. De altfel, așteptarea este cea care definește existența tuturor personajelor din piesă.
Soții Schmidt (splendid contrastul dintre făptura masivă a lui Cornel Scripcaru și gracilitatea de copil a Anei Ciontea) așteaptă apariția animalului care îi pândește din umbră, Mira (Diana Roman, pe cât de frumoasă, pe atât de expresivă) așteaptă să afle cine este tatăl ei, groparul Joseph (Claudiu Bleonț, foarte bun, ca de obicei) așteaptă cu fervoare să devină tată. La fel, Rainer așteaptă să se îmbogățească și el cumva, iubita lui, Gabi, așteaptă să descopere dacă va fi ucisă sau nu, iar lupoaica Ira (Diana Dumbravă) așteaptă să-i revină soțul care a plecat în urmă cu 29 de ani. Pentru ei, așteptarea e speranță, dar o speranță care nu-i poate vindeca de sentimentul crud că s-au furișat în propria viață hoțește, iar propria viață a devenit o capcană pe care n-o pot înțelege și din care nu pot evada, pentru că ”afară” e un loc și mai înspăimântător.
Îl urmăresc pe Radu Afrim încă de la ”De ce fierbe copilul în mămăligă” (Teatrul Odeon, 2003) și remarc o admirabilă consecvență în ceea ce numim ”amprenta personală”. Tonalitatea bine temperată/filtrată în reproducerea textului, luciditatea viziunii, distribuirea inspirată și, adesea, surprinzătoare, a actorilor, sonoritățile – aici, muzica lui Vlaicu Golcea – dar și aliații redutabili, care vin din cultura și preferințele lui Afrim (personaje felliniene, pictura lui Arcimboldo, dansul contemporan ș.a.) fac din acest regizor o voce singulară, bine definită a teatrului nostru contemporan.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Dani Ioniță, Adi Bulboacă, Augustin Bucur