”Nymphomaniac 2” și piatra din zidul democrației
Aseară, târziu, am primit vestea că ”Nymph( )maniac”, volumul 2, va rula, totuși, pe marile ecrane din România, cu interdicție pentru cei care n-au împlinit 18 ani. Probabil că tovarășii și tovarășele din comisia de rating (a tunat și i-a adunat!) au fost impresionați de imprecațiile ministrului Culturii, Gigel Știrbu, care a trimis pudibonda comisie exact unde îi este locul: înapoi, în totalitarism. Prin urmare, odată scandalul stins, putem vorbi despre filmul lui Lars von Trier.
Skarsgard: ”Un film porno prost!”
Cronicarul de la ”Variety” definește cel mai exact esența recentei creații din filmografia regizorului danez: ”Singura excitare pe care o caută von Trier este cea intelectuală, făcând din Nymph( )maniac un film accesibil doar cinefililor înrăiți și mai puțin unei mulțimi de spectatori.” 
Stellan Skarsgard, interpretul personajului cheie (Seligman) e și mai tranșant în enunț: ”Pornografia are doar un singur scop, acela de a te trezi. Dacă te uiți la acest film, este, de fapt, un film porno prost. Iar după un timp vei descoperi că nu reacționezi la scenele explicite. Devin la fel de naturale precum cerealele de la micul dejun.” Da, ca film porno, ”Nymph( )maniac” poate fi considerat unul prost (mă rog, cred că orice film porno e prost…). Dar ca film de artă e foarte bun și vine ca un corolar după ”Dansând cu noaptea”, ”Dogville”, ”Breaking the Waves”, ”Melancholia”. Are chiar și o trimitere la partea bună a singurului său film ratat (prin excese), ”Antichristul”. Lars von Trier simte nevoia imperioasă de a transmite un mesaj care să ajungă la toată lumea, nu doar la cinefilii pasionați de metafore. Și ce altceva decât sexul poate fi un instrument mai bun pentru a ajunge la sfera de interese a celor cu IQ mai pricăjit? Aceștia vor urmări cu sete expunerea de organe dar, vrând, nevrând, vor fi nevoiți să încaseze și părerea lui Lars von Trier despre lume și viață. O părere perfect întemeiată. De asta îl iubim. Deși e destul de greu de suportat să ți se pună în față o oglindă în care te vezi urât, prost, ipocrit și laș. Nu-i așa, tovarăși și tovarășe din comisia de rating?
Blasfemii sau adevăruri?
Unii ar putea interpreta desele trimiteri la religie din film drept blasfemii. De fapt, cred că von Trier ilustrează modul în care societatea contemporană pervertește lucrurile sfinte. Joe, o Messalină, o Lady Godiva, o târfă ieftină, devine Maria Magdalena din momentul în care își învinge nimfomania. Și dorința de a ucide.
Charlotte Gainsbourg este cea mai potrivită alegere pentru a da viață acestei femei a cărei frumusețe s-a uscat, dar revelația izbăvirii îi aduce iluminarea. Pe cât de sublimă, pe atât de iluzorie. La polul opus, Seligman este bunul și înțeleptul care a salvat-o, a adăpostit-o în casa lui, i-a făcut un ceai și o ajută să deslușească lucruri și învățăminte, alinându-i sentimentul de culpabilitate și tendința de autoflagelare. Deși are o vârstă destul de înaintată, e virgin, inocent, pe scurt, un adevărat sfânt. ”Nu povestirea erotică mă excită, ci matematica” – mărturisește Seligman. Și tot el o învață pe Joe că trebuie să schimbi perspectiva din care privești pentru a putea să vezi ce se ascunde în spatele lucrurilor familiare.” Numai că din orice perspectivă privește lucrurile, Joe (alter ego-ul lui von Trier) se convinge că societatea nu are loc pentru ea și nici ea n-are loc pentru societate. Sfântul Seligman îi va oferi, până la urmă, adevărata imagine a lumii.
Umor și muzică
În ”Nymph( )maniac” volumul II este prezentă, ca și în primul volum, o doză salutară de haz: scena în care Joe urmează să facă sex cu doi africani și discuția cu Seligman despre acel moment și felul defectuos în care este povestit. Aici găsim un mesaj adresat de Joe diiiiiirect tovarășilor și tovarășelor din comisia de rating: ”Cu fiecare cuvânt interzis, iei o piatră din zidul democrației”. Și mai departe: ”Societatea e la fel de lașă ca oamenii care o compun.” Despre acțiune – nimic. O să vedeți și singuri. Mai bine vorbim despre muzică. Joe elimină toate obiectele care i-ar putea aminti de sex acompaniată de ”Lacrimosa” din ”Requiem”-ul lui Mozart, replica despre fuga care face diferența între Beethoven și Bach este ilustrată cu haz de ”Für Elise” (partitura tuturor începătorilor în ale pianului), iar citatul din ”Antichristul” ne readuce în auz splendida arie din ”Rinaldo” (Händel), ”Lascia ch‘io pianga”. Ascultați și vă minunați.
Gabriela Hurezean