”Nymph()maniac”, o comedie culturală cu Rammstein și Bach
Eram cam zgribulită de frică vinerea trecută, când mă îndreptam spre Cinema Studio, la premiera (prea)mult trâmbițatului film ”porno” al lui Lars von Trier. După ”Antichristul”, rămăsesem cu niște sechele, nevindecate nici de genialul film care a urmat, ”Melancholia”. Și mă temeam că ”Nymph( )maniac” va depăși ”Antichristul” în materie de insanități/atrocități/scârboșenii. M-am înșelat. Noua creație marca von Trier este un film de artă de cea mai bună calitate. Sigur că vietățile întâmplător bipede, care gândesc cu sexul, vor înțelege asta mai greu…
Șeherezada povestește ”Decameronul”
Să punem lucrurile la punct. Dacă filmul povestește despre o nimfomană, nu are cum să lipsească sexul. Dar, cu adevărat pornografică s-ar putea să fie doar versiunea lungă (aproape șase ore!), destinată festivalurilor. Acolo au fost folosiți profesioniști ai genului XXX. În varianta mai scurtă, pe care o vedem noi (cică neagreată de regizor, dar cred că e tot o șmecherie de marketing), există scene de sex, cu nimic mai triviale decât s-au văzut în multe alte filme bune și, în mare parte, atenuate printr-o estetică subtilă. Departe de a șoca prin secvențe fără perdea, ”Nymph( )maniac” șochează prin umor. Se pare că Lars von Trier a scăpat de depresie, vădind acum un umor sănătos, inteligent, negru, rafinat. Reușește să stoarcă hohote de râs pur și simplu afișând pe ecran un calcul aritmetic, o schemă, o pungă de bomboane M&M etc. Primul volum aduce și alt element surpriză: muzica rock. Dacă, până acum, soundtrack-urile lui von Trier conțineau muzică clasică, mai ales barocă, și musical (”Dansând cu noaptea”) de data aceasta ne surprinde încă de la generic cu ”Führe mich” (Rammstein) sau, mai încolo, cu ”Born to be Wild” (Steppenwolf). În mare, eroina filmului, Joe (la maturitate – Charlotte Gainsbourg, adolescentă – Stacy Martin) este o Șeherezadă care, în loc de povești despre personaje imaginare, își relatează propria viață, decupată, parcă, din ”Decameronul” lui Bocaccio. La fel ca Grace din ”Dogville” (capodopera aceluiași Lars von Trier), Joe crede despre sine că e un om rău, condamnabil și, chiar dacă n-am văzut încă partea a doua, am convingerea că, până la urmă, va constata că ”bunii” din jur sunt mult mai răi decât ea. Cel care îi ascultă spovedania, Seligman (Stellan Skarsgård) încearcă, deocamdată, să-i mai estompeze sentimentul de vinovăție, folosindu-se de metafore (musca pentru pescuit) sau repere culturale. Chiar dacă ne surprinde cu apetitul său pentru rock-ul vechi și nou, Lars von Trier nu trădează pasiunea sa pentru muzica barocă, astfel încât ”Orgel Büchlein”-ul lui Bach va deveni fondul sonor al uneia dintre cele mai reușite momente ale filmului, când Joe dezvăluie compoziția plăcerii absolute pe care i-o pot oferi, doar împreună, un sclav blând și umil, un jaguar însetat de sânge și un bărbat pe care îl iubește.
Amatorii de ”pup-o, bă!” (îi rog să mă scuze că am pus cratimă între pup și o) vor fi extenuați de referirile la muzica polifonică, ”Prăbușirea casei Usher” de Edgar Allan Poe, șirul lui Fibonacci, numărul de aur, mugurii negri ai frasinului, iarna și sufletele copacilor, tehnici de pescuit, obiceiurile peștilor ș.a. Totuși, vor percepe și ei umorul apocaliptic din scena în care doamna H (Uma Thurman) își aduce copiii să vadă locul unde ”curvăsărește” tatăl lor, domnul H (Hugo Speer), el însuși un personaj întru totul burlesc.
Alt personaj comic, Jerôme, interpretează Shia LaBeouf, primul bărbat din viața lui Joe și, se pare, singurul pe care îl iubește. Stacy Martin – Joe adolescentă – impresionează prin bogăția nuanțelor cu care își construiește personajul. Joe este firavă, vulnerabilă, inocentă, jucăușă, pură dar, în același timp, rece, perversă, necruțătoare. De mare sensibilitate este capitolul IV, ”Delirul”, filmat în alb-negru, în care tânăra Joe își dezvăluie nebănuite resurse de tandrețe și compasiune lângă patul de spital în care tatăl ei (Christian Slater) își trăiește ultimele clipe. Din prima parte a filmului, aflăm doar parțial cum s-a făcut de-a devenit Joe, dintr-o tânără strălucitoare, însetată de sex, un ”corp umplut cu singurătate și lacrimi”. Și învățăm o axiomă: ”Iubirea nu e oarbă ci distorsionează lucrurile”.
Nimfomania e o boală psihică. Charlotte Gainsbourg întruchipează magistral o femeie bolnavă, melancolică și fascinantă, care crede că maladia ei este un păcat capital. Săptămâna viitoare, când o să văd și partea a doua, voi afla ce crede Lars von Trier. Pentru că Charlotte Gainsbourg zice undeva că, de fapt, Joe este Lars!
Gabriela Hurezean