Hannah Arendt: Eichmann, doar un măscărici în mâinile lui Hitler
”Trăgător de elită” al cinematografiei germane, Margarethe Von Trotta și-a dedicat întreaga carieră de regizor și scenarist filmelor care te obligă să gândești. Filmelor care îți încâlcesc sinapsele și nu te lasă să dormi. Așa și ”Hannah Arendt”. Mi-a trebuit destul de mult timp ca să mă dezmeticesc după acest film.
Asasinul nazist chiar nu gândește?
Margarethe Von Trotta a dedicat ani întregi cercetării amănuntelor legate de celebra femeie filosof. A citit cărțile și scrisorile Hannei Arendt, a stat de vorbă cu cei care i-au fost aproape, dar filmul propune un singur (și, poate, cel mai important) capitol din biografia ei: cei patru ani în care a fost corespondenta ziarului ”The New Yorker” la Ierusalim, unde a avut loc procesul lui Adolf Eichmann. Acel ofițer nazist care a folosit pentru prima oară termenul ”Soluția finală a problemei evreiești în Europa”, referindu-se, evident, la holocaustul pe care chiar el l-a coordonat. Eichmann era cel care hotăra cine va fi încărcat în trenurile care duceau spre lagărele de exterminare. În filmul Margarethei Von Trotta, imaginile legate de proces au fost luate din arhive și perfect integrate, astfel încât rolul lui Eichmann este jucat de el însuși, chiar dacă, între timp, a devenit praf și pulbere. De sub rictusul lui Adolf Eichmann, care ar vrea să pară un zâmbet ironic, răzbat ferocitatea și cinismul călăului care a trimis la moarte 6.000.000 de evrei. De cealaltă parte se află Hannah Arendt (interpretată cu subtilitate cuceritoare de Barbara Sukowa), o femeie foarte inteligentă și plină de farmec. În studenție, a fost iubita profesorului său, Martin Heidegger, filosoful care împărtășea fățiș ideologia nazistă. Dar nu asta vedem în film.
De fapt, filmul se referă prea puțin la Hannah Arendt, ca persoană, și infinit mai mult la gândirea ei. Despre Arendt aflăm doar că îi plăceau trandafirii, suda țigară de la țigară, era un partener fermecător de discuție dar, atunci când credea că are dreptate, nu renunța la ideea ei nici sub amenințarea cu moartea.
”Nimeni nu are voie să se supună”
Deși ea însăși este o evreică supraviețuitoare a unui lagăr din Franța, Hannah Arendt aruncă o privire exactă și rece asupra faptelor. ”Nimeni nu are voie să se supună” – spune ea, referindu-se la obiectivitatea obligatorie în judecarea lucrurilor. Tema care a frământat-o mereu a fost răul. În cazul lui Eichmann, a considerat că acesta reprezintă răul banal, pentru că, nefiind în stare să gândească, a fost un simplu măscărici în mâinile lui Hitler. Răul radical îl reprezintă conducătorii (în cazul nostru, Hitler) care manipulează, premeditează și sunt, de fapt, autorii morali ai crimelor împotriva umanității. Poate că raționez rudimentar, dar nu pot fi de acord cu ideea că unii ca Eichmann nu gândesc. Chiar dacă Eichmann avea o minte mediocră și gândea în clișee, știa foarte exact ce face, iar explicațiile sale despre jurământul depus în fața Führerului acoperă cu ipocrizie doar oportunismul, lașitatea și cruzimea sa. Faptul că Arendt l-a clasificat pe Eichmann la categoria ”nimeni” a fost interpretat ca o încercare de a găsi circumstanțe atenuante unui criminal în masă. A fost țintuită la stâlpul infamiei, și-a pierdut prieteni buni, a primit amenințări cu moartea. Cei care au înțeles-o cu adevărat au fost studenții săi, tinerii neatinși de conveniențe, doctrine false și prejudecăți. Au fost singurii care au descifrat sensul adânc al cuvintelor cu care profesoara lor, Hannah Arendt, și-a încheiat discursul: ”A încerca să înțelegi nu este același lucru cu a ierta”.
Filmul se adresează cinefililor cărora le place să-și antreneze neuronii și poate fi văzut la Noul Cinematograf al Regizorului Român, Cinema City Cotroceni, Sun Plaza, Elvira Popescu, Union.
Gabriela Hurezean