”Copiii noștri” = Medeea în cheie barocă
La o privire superficială, povestea scrisă de Thomas Bidegain, Matthieu Reynaert și Joachim Lafosse (acesta din urmă este și regizorul filmului), pare unul dintre subiectele știrilor de la ora 5. Cu atât mai mult, cu cât are la origine un fapt real, petrecut în Belgia: Geneviève Lhermitte și-a sugrumat cei cinci copii și a fost condamnată, în 2008, la închisoare pe viață. Tatăl copiilor, Bouchaib Moqadem, și medicul Michael Schaar au contestat versiunea prezentată de mama ucigașă.
Filantropul și darurile otrăvite
Transformat la noi în ”Copiii noștri”, titlul original al filmului, ”À perdre la raison”, enunță din capul locului diagnosticul final: pierderea rațiunii, întunecarea minții. Aparent, doctorul André Pinget este bunătatea întruchipată. Actorul Niels Arestrup (îl știm din ”Le Prophete”) exprimă copleșitor dualitatea personajului.
Pinget este binefăcătorul unei familii de marocani săraci. L-a crescut de mic pe Mounir (Tahar Rahim), s-a căsătorit morganatic cu sora acestuia și e pe cale să găsească o soție și pentru Samir, fratele lui Mounir, astfel încât toți apropiații ”fiului de suflet” să poată rămâne în Franța. Cu toate acestea, dincolo de înfățișarea lui binevoitoare, se poate ghici o amenințare latentă. Atunci când Mounir îl anunță că vrea să se însoare cu Murielle (Émilie Dequenne, excepțională, premiată la Cannes), Pinget reacționează cu ostilitate – ”Nu te însori cu prima femeie care face amor franțuzesc!” – dar apoi le face cadou tinerilor căsătoriți o frumoasă lună de miere. În trei! Prin subsolurile poveștii se poate distinge o relație… neprincipială între Pinget și Mounir. Dar chiar și fără asta, egoismul ”bunului samaritean” este de-a dreptul ucigător. Pentru că nu suportă singurătatea, Pinget le oferă celor doi adăpost în casa lui, îl angajează pe Mounir în cabinetul său și, la fiecare naștere, îi oferă daruri scumpe tinerei mame. Privită din avion, aceasta pare fericită. Numai că, născând copil după copil, Murielle se simte din ce în ce mai singură, izolată într-o capcană închisă ermetic. Trebuie să aibă grijă de toți, dar nimeni nu are grijă de ea. Ar fi dispusă chiar să se mute în Maroc, să suporte sărăcia, doar pentru a putea evada de sub controlul lui Pinget. Numai că soțul ei se simte mult prea îndatorat tatălui adoptiv și refuză să-l părăsească.
Disperarea și indiferența
Până la deznodământul tragic, Murielle primește otrava în picături mici. Pinget o tratează cu atenția cuvenită unei ființe inferioare, soțul ei, Mounir, se comportă ca o marionetă în mâinile ”binefăcătorului”, ajungând chiar s-o lovească pentru că a adormit și n-a făcut mâncare, i se interzice să-și mai vadă sora și, pas cu pas, e transformată într-o sclavă. Lumea ei se reduce, acum, la serviciu (e profesoară de franceză), la îngrijirea copiilor, la gătit, spălat și dereticat. Clipa ei de revoltă este zadarnică. Nu va primi nicio fărâmă din libertatea pe care și-o dorește cu disperare. Depresia se adâncește și senzația de singurătate devine ucigătoare atunci când psihiatra nu sare s-o ajute, deși Murielle îi spune prin telefon că are gânduri negre și se teme pentru copii. Nefericita devine o bombă al cărei ceas începe să ticăie atunci când plânge ascultând în mașină piesa lui Julien Clerc, ”Femmes, je vous aime”, în care pare descrisă exact singurătatea ei. Simte că ar putea evada doar în moarte, luându-și pruncii cu ea. La fel ca Medeea lui Euripide, Murielle își va ucide cei patru copii (fără ca noi să vedem) dar nu va fi în stare să se sinucidă. În timp ce Medeea ucide pentru a se răzbuna pe Iason, Murielle ucide din disperarea care s-a transformat în nebunie.
Muzică peste întuneric
Pentru că acțiunea avansează cătinel, avem timp să observăm detalii care, altfel, ne-ar putea scăpa. Unele cadre luminoase sunt filmate din altă încăpere, astfel încât, la margine, să se afle o bandă neagră, ca un semn funebru (imaginea: Jean-Francois Hensgens). Apoi, muzica are o importanță majoră, după cum mărturisește însuși regizorul Joachim Lafosse: ”A fost pentru prima oară când am ținut neapărat să utilizez muzica. Este o artă care atinge direct inconștientul spectatorului. Limbajul muzical e foarte util pentru a face auzită perversiunea care se insinuează/se disimulează în spatele imaginilor și a gesturilor. A filma conexiunea perversă înseamnă să-l filmezi pe cel care se ascunde. Doar muzica te poate ajuta să arăți fără să spui. Folosesc muzica de fiecare dată când se produce o transgresiune (transgresiune = invadarea uscatului de către apele mării, n.red.). Scarlatti semnalează conexiunea. Muzica barocă este perfectă pentru că ne duce dincolo de psihologie.” Pe lângă partiturile de Scarlatti, Haydn, Locatelli, în soundtrack mai găsim ”Maddalena ai piedi di Cristo” de Antonio Caldara și ”Mentre io godo in dolce oblio” de Alessandro Scarlatti. Găsiți pe YouTube. Merită!
Gabriela Hurezean
One Response to “”Copiii noștri” = Medeea în cheie barocă”
Aici puteti urmari si programul:
http://www.facebook.com/Aperdrelaraison